Opinie: Criza de încredere sau încrederea că va veni criza?

Darie Cristea, director de cercetare INSCOP Research

Lucrul bizar cu criza aceasta care se tot anunță este că oamenii sunt cumva exteriori ei. Două cifre recente ale INSCOP atrag atenția în acest context: 75% dintre români spun că situația economică a țării s-a înrăutățit față de acum un an; 44% spun că situația lor financiară s-a înrăutățit față de aceeași referință temporală. Ele explică de ce, uitându-te în jur, ai senzația că toată lumea știe că vine o criză, dar puțină lume înțelege că trebuie făcut ceva pentru a se atenua șocul. Acest decalaj dintre câți cred că o duc mai rău la nivel individual și câți cred că țara o duce mai rău economic poartă în sine un mecanism de adaptare la incertitudinile viitorului imediat. Mai ales că în a doua jumătate a anului ne așteaptă scumpiri și noi scheme de raportare la prețul curentului electric, care nu anunță nimic bun.

Cel puțin inflația a fost evidentă în ultimii ani, așa că e de mirare că doar 44% dintre români se plâng de statutul lor financiar. Probabil că explicația stă în creșterea treptată și constantă a prețurilor. E un fel de obișnuire cu greul în zona noastră care poate să însemne și reziliență – și probabil ne-a ajutat de multe ori, în istorie -, dar poate să însemne și că uneori nu ne dăm seama ce pericole ne pasc, sau, există și varianta aceasta, de ce probleme am scăpat în urma unui comportament corect. “Haide domnule, că au exagerat cu pandemia”. Să nu uităm cum pandemia a început cu un efort și o solidaritate colectivă, ambele spectaculoase, pentru a se încheia cu o supărare generalizată și irațională pe un stat care a intervenit totuși mai coerent și mai adaptativ decât ne așteptam, cu toate bunele și relele acestei intervenții. La fel, după ce a trecut, nici criza din 2009-2010 nu a mai părut atât de mare și, în multe alte cazuri, teama și mobilizarea inițiale s-au pleoștit în zeflemea o dată ce pericolul (real, perceput, corect evaluat, exagerat – nu contează) a trecut.

Desigur, nemulțumirea cu modul în care reacționează instituțiile – și nu doar ele – este de înțeles. Dar sunt cazuri în care, comparativ, am făcut și noi ce au făcut și alte state din UE și nu neapărat mai prost decât acestea. Uite, luăm ca reper tot sondajul INSCOP publicat zilele acestea pe informat.ro: de ani întregi, cu mici permutări și schimbări de scor sensibile la realitatea imediată (dar nu de perspectivă), ierarhia încrederii în instituții este practic aceeași. Totul în societatea românească a ultimilor 35 de ani s-a schimbat atât de mult încât lipsa de variație din aceste liste de distribuție a încrederii trebuie să indice ceva ce noi încă nu înțelegem. Realitatea este, în ciuda a tot ce comentează sociologii de peste trei decenii, că aici deja nu mai vorbim despre o criză de încredere, pentru că niciodată lucrurile nu au stat mai bine sau măcar altfel.

Criza este și un concept terapeutic care, desigur, justifică tot felul de măsuri. Și ne explică de ce avem probleme, în așa fel încât omul, înainte să se supere, se gândește că e criză și, pentru o perioadă scurtă, a căpătat o explicație care îl liniștește. În ideea că nu este ceva ce nu s-a mai văzut. După care, treptat, criza trece, în paralel cu erodarea încrederii în cei care au condus țara în perioada crizei, mai bine, mai rău, nu contează. Criza aceasta care se anunță, dacă nu o fi început deja, are niște parametri explicabili: cheltuielile legate de atenuarea efectelor pandemiei, ale liberalizării pieței de energie, ale războiului din Ucraina etc. Că s-a procedat bine sau rău în aceste situații, nu este obiectul acestei discuții. Statul s-a îndatorat și nu are capacitatea dorită de a colecta ce i se cuvine. Piața funcționează încă. E un mic paradox aici, la fel cum și în poziția publicului față de oportunitatea cheltuielilor publice este un mic paradox.

De cealaltă parte a crizei este publicul, contribuabilul, într-o formă sau alta. Și ce ne spune publicul că vrea să se întâmple cu cheltuielile publice acum, în pragul unei crize/reforme în care statul pare că o duce mai rău decât cetățenii săi... un alt pachet de indicatori din cel mai recent sondaj INSCOP ne trimite la aceste răspunsuri. 83% dintre români cred că ar trebui să crească investițiile statului în educație, 75% în sănătate, ba chiar, pe locul patru, 63% ar vrea ca statul să crească investițiile în cultură. Desigur că toate acestea arată o înțelegere a dezvoltării pe termen lung din partea publicului nostru. Pare o țară ideală, cu cetățeni preocupați de educație, sănătate, cultură. Aceasta este interpretarea optimistă. Interpretarea pesimistă este legată de comoditatea acestor opinii: și pentru public, și pentru politicieni, educația, sănătatea și cultura sunt prioritare de 35 de ani. Dar poate publicul înțelege altceva decât politicienii din aceste priorități.

Tare mi-e teamă că în spatele formulelor „investiții în apărare”, „investiții în educație”, „investiții în sănătate”, „investiții în cultură” care se tot vehiculează în spațiul public sunt trei agende diferite, greu de reconciliat, fiecare cu rațiunile ei: agenda politicienilor și făcătorilor de bugete, agenda profesioniștilor din domeniul respectiv, agenda beneficiarilor (marelui public). Dar aceasta ar fi deja o temă pentru o super-cercetare calitativă.