Modelul danez de migrație și integrare, între coeziune socială și „adaptare fără apartenență”
În ultimele două decenii, Copenhaga a transformat integrarea într-un contract individual, în care accesul la rezidență durabilă și la cetățenie depinde de angajare, cunoașterea limbii și conformitatea civică. Potrivit analizei realizate de Lucie Tungul, cercetătoare la Wilfried Martens Centre for European Studies, această abordare reprezintă „un compromis politic între coeziune socială și deschidere liberală, în care integrarea devine responsabilitate individuală, nu incluziune colectivă”.
Reformele succesive, de la limitarea reîntregirii familiale până la restrângerea beneficiilor sociale, au stabilizat consensul politic intern și au redus sprijinul pentru extrema dreaptă, dar au produs și efecte sociale ambigue.
Danemarca a redefinit conceptul de integrare, transformându-l dintr-o responsabilitate colectivă într-o obligație personală. Începând din 2010, accesul la ședere permanentă și, ulterior, la cetățenie a fost condiționat de dovada unei „integrări reușite”, măsurată prin participarea activă la societate, cunoașterea limbii și angajarea în muncă. Fiecare migrant semnează un contract individual de integrare, prin care își asumă obiective concrete, monitorizate de municipalitate. Evaluarea se face printr-un sistem de puncte și teste de „cetățenie activă”, care include nu doar competențele lingvistice și profesionale, ci și respectarea valorilor civice daneze — democrația, egalitatea de gen, libertatea de expresie și toleranța religioasă.
În același timp, reformele adoptate după 2001 au legat direct drepturile de muncă și autosusținere, reducând semnificativ asistența socială pentru migranții non-UE. Odată cu așa-numitul „paradigm shift” din 2019, accentul s-a mutat de la integrare pe termen lung la întoarcere voluntară: statutul de refugiat a devenit temporar, iar beneficiile sociale s-au transformat în „ajutor pentru autosusținere sau repatriere”, de până la 5.400 de euro. Cei care refuză întoarcerea sunt plasați în centre speciale, fără sprijin financiar. Multe dintre aceste măsuri sunt posibile datorită opt-out-ului Danemarcei din politica comună a UE privind azilul, fapt care conferă guvernului o marjă de manevră unică în Europa, dar și o responsabilitate crescută în fața dreptului european.
Conform datelor citate de Tungul, la 1 ianuarie 2024, imigranții și descendenții lor reprezentau 16% din populație, dintre care 10% proveneau din țări non-occidentale și 6% din state occidentale. Românii formează aproximativ 5% din totalul imigranților și descendenților din Danemarca, după Turcia și Polonia. Rata de ocupare pentru grupurile MENAP și Turcia este de 60%, în timp ce pentru ceilalți non-occidentali ajunge la 71%. Femeile din aceste grupuri au o rată de angajare de doar 53%, însă generația născută în Danemarca atinge 73%, semn al unei integrări lente, dar reale.
Între 1986 și 2016, Legea imigrației a fost modificată de 118 ori, o frecvență fără precedent în Europa, care arată un proces legislativ permanent adaptat la presiunea politică și socială.
Lucie Tungul arată că abordarea daneză a reușit să reducă sprijinul pentru partidele radicale prin adoptarea de către principalele forțe politice a unei linii restrictive comune. Social-democrații au continuat chiar înăsprirea legislației, cu o viziune declarată de „zero cereri de azil”. Totuși, cercetătoarea subliniază costurile: „o integrare bazată pe descurajare poate produce adaptare fără apartenență, o participare economică fără sentiment de incluziune civică”. Persistă diferențe semnificative în ocupare, educație și mobilitate socială între danezi și imigranții non-occidentali, iar insecuritatea juridică a refugiaților temporari alimentează un sentiment de provizorat.
Politica de dispersie teritorială a fost considerată un succes administrativ, dar nu a împiedicat apariția zonelor cu concentrații mari de migranți non-occidentali, ceea ce a dus la adoptarea legii cunoscute inițial ca „legea ghetourilor”. În forma actuală, redenumită „legea societăților paralele”, normele sunt investigate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene pentru posibilă discriminare bazată pe origine etnică. Tungul notează că „măsurile pot intra în conflict cu principiile fundamentale ale dreptului UE, în special în evaluarea locuirii și a mixității sociale”, o chestiune ce ar putea avea consecințe pentru politicile urbane din alte state membre.
Modelul danez oferă, potrivit autoarei, o lecție dublă: administrația eficientă, descentralizarea către municipalități și accentul pe muncă sunt elemente replicabile; însă o integrare construită pe deterrență și condiționare poate genera efecte de excludere pe termen lung. „Succesul politic al Danemarcei este incontestabil, dar rămâne de văzut dacă acest model asigură o societate coezivă și durabilă”, scrie Tungul în concluzie.
Comunitatea românească din Danemarca, estimată la aproximativ 5% din totalul imigranților, se distinge printr-un profil predominant economic și integrat, bazat pe muncă și mobilitate profesională. Spre deosebire de grupurile non-occidentale vizate de măsurile restrictive, majoritatea românilor se află în sectoare precum construcțiile, logistica, agricultura și serviciile, contribuind direct la economia daneză și beneficiind de libertatea de circulație garantată de statutul de cetățeni UE. Această orientare către autosusținere îi plasează într-o categorie percepută favorabil de autoritățile locale, care aplică o abordare administrativă diferită față de cea destinată refugiaților sau migranților extra-europeni.
ȘTIRI PE ACELEAȘI SUBIECTE
