Europa fără armată și costul indeciziei. De ce imposibilitatea armatei europene nu mai este un răspuns
Vasile Dîncu, vicepreședinte al Comisiei speciale a Parlamentului European pentru Scutul European al Democrației, răspunde analizei 2eu despre „imposibila armată europeană”, argumentând că simpla constatare a imposibilității nu mai este suficientă și că adevărata miză este construirea unui cadru realist de decizie și acțiune comună, fără transformarea Uniunii într-un stat. Citiți răspunsul integral pentru a înțelege argumentația europarlamentarului român.
De ce armata europeană pare imposibilă, de Vasile Dîncu, europarlamentar
Orice discuție serioasă despre o armată pornește de la o definiție. O armată nu este o colecție de unități. Nu este o infrastructură. O armată este instrumentul prin care un stat exercită monopolul forței în numele unei comunități politice. Este locul unde suveranitatea devine fapt. Armata concentrează trei elemente inseparabile: decizia politică, comanda, disponibilitatea pentru sacrificiu. Fără aceste elemente, structura devine cooperare militară. Devine alianță. Devine coordonare. Nu devine armată.
Statele europene păstrează controlul asupra tuturor celor trei elemente. Parlamentele decid trimiterea trupelor. Guvernele emit ordinele. Cetățenii poartă costul politic al pierderilor. Acest lanț nu este tehnic, este simbolic și constituțional.
Uniunea Europeană nu a fost construită pentru a prelua acest lanț. Tratatele sale delimitează clar spațiul deciziei militare. Politica de securitate și apărare rămâne interguvernamentală. Executivul european nu deține competență asupra folosirii forței. Această limită nu este accidentală. Este deliberată. O armată presupune un demos. Presupune o comunitate politică dispusă să accepte pierderi în numele unei decizii comune. Europa nu are acest demos. Are spații publice naționale. Are memorii istorice diferite. Are culturi strategice divergente și traume distincte.
Pentru unele state, amenințarea vine din Est. Pentru altele, din Sud. Pentru unele, războiul este experiență recentă. Pentru altele, este istorie îndepărtată. Aceste diferențe nu dispar prin tratate, ele definesc limitele solidarității armate.
Problema legitimității apare imediat. Cine decide trimiterea unei forțe europene într-un conflict? Un vot în Consiliu? Un mandat al Parlamentului European? O decizie a Comisiei? Niciuna dintre aceste variante nu oferă responsabilitate politică directă față de cetățeanul trimis să lupte.
Parlamentul European nu controlează armate naționale. Comisia nu are mandat electoral pentru decizii de viață și moarte. Consiliul funcționează prin guverne care răspund în fața propriilor parlamente. Orice decizie comună se întoarce inevitabil la nivel național.
Aceasta explică de ce ideea unei armate europene rămâne un slogan. Ea ignoră miezul problemei. Monopolul forței nu este negociabil fără transformarea Uniunii într-un stat. Iar transformarea Uniunii într-un stat presupune o ruptură politică pe care niciun guvern nu o asumă.
Argumentul eficienței nu schimbă această realitate. O armată mai eficientă nu este automat o armată legitimă. Tehnologia nu substituie decizia politică. Interoperabilitatea nu substituie loialitatea.
Statele pot lupta împreună fără a renunța la control. Europa o face deja. Dar a lupta împreună nu înseamnă a decide împreună asupra folosirii forței. Această distincție este esențială.
De aceea, fiecare tentativă de a avansa ideea unei armate europene eșuează în același punct. Când discuția ajunge la comandă și responsabilitate, consensul dispare. Nu din lipsă de viziune, ci din structură politică.
Chiar și liderii care vorbesc despre autonomie strategică evită termenul „armată”. Emmanuel Macron a formulat această prudență explicit. Autonomia nu înseamnă transfer de suveranitate. Înseamnă capacitate de acțiune. Această formulare nu este retorică. Este recunoașterea unei limite.
În același timp, alianța care asigură securitatea Europei rămâne NATO. Acolo există lanț de comandă. Există proceduri clare. Există descurajare credibilă. Statele acceptă acest cadru tocmai pentru că decizia finală rămâne națională. Fiecare guvern știe când și cum se angajează.
O armată europeană ar introduce ambiguitate acolo unde securitatea cere claritate. Cine răspunde pentru eșec? Cine explică pierderile? Cine suportă costul politic? Fără răspunsuri clare, structura rămâne instabilă.
Aceasta este realitatea de la care pleacă orice analiză onestă. Europa nu refuză o armată din comoditate. O refuză pentru că armata este expresia ultimă a statului. Uniunea nu este stat. Nu pretinde acest lucru. Nu dispune de instrumentele necesare pentru a deveni unul fără o transformare radicală.
Europa se apără deja. Dar fragmentat.
Privită de la distanță, Europa pare slabă militar. Privită din interior, imaginea este diferită. Statele europene cheltuie mai mult. Se înarmează mai rapid. Se coordonează mai des. Diferența apare între acumularea de capacități și capacitatea de decizie.
După 2022, cheltuielile militare au crescut în aproape toate statele membre. Ritmul nu este uniform. Motivațiile diferă. Rezultatul este o militarizare accelerată, dar inegală. Pentru anul 2025, cheltuielile de apărare ale țărilor UE erau estimate să atingă 381 de miliarde de euro. Forțe active estimate în Europa (state europene NATO) erau între aproximativ 2,8 milioane și 3,5 milioane de militari, în funcție de definiția incluziunii.
Europa de Est tratează apărarea ca problemă existențială. Polonia alocă peste 4 la sută din PIB. Își extinde forțele terestre. Construiește rezerve. Achiziționează rapid. Logica este defensivă și urgentă. Statele baltice și Finlanda investesc constant peste pragul de 2 la sută. Mizează pe mobilizare rapidă și apărare teritorială. Accentul cade pe reziliență, nu pe proiecția forței.
Europa de Vest are un profil diferit. Franța păstrează capacitatea de intervenție externă. Dispune de lanțuri de comandă autonome. Menține o doctrină de utilizare a forței testată în operațiuni reale. Regatul Unit rămâne actor militar major, în afara Uniunii, dar integrat operațional cu partenerii europeni. Germania investește masiv, dar întâmpină dificultăți în transformarea bugetelor în disponibilitate operațională.
Sudul Europei percepe alte riscuri. Instabilitatea din vecinătatea sudică. Migrația. Securitatea maritimă. Aceste state alocă resurse diferit. Capacitățile sunt orientate spre control și stabilizare, nu spre descurajare clasică.
Rezultatul este o hartă militară fragmentată. Europa dispune de forțe numeroase. Dispune de industrie. Dispune de tehnologie. Nu dispune de un centru comun de greutate strategică.
Interoperabilitatea există. A fost construită prin NATO. Procedurile comune, standardele tehnice, lanțurile de comandă și exercițiile recurente, toate acestea funcționează în cadrul aliat. Unități europene luptă și se antrenează împreună de ani de zile. Brigada franco-germană. Integrarea unităților olandeze în structuri germane. Forța amfibie britanico-olandeză. Grupurile de luptă din Est. Aceste exemple arată un fapt simplu: armatele europene se cunosc, pot opera împreună. Problema nu este militară.
Uniunea Europeană a ales un alt rol. A lucrat pe infrastructură. Pe mobilitate. Pe industrie. Pe achiziții comune. A finanțat cercetarea. A redus fragmentarea. A creat dependențe industriale pozitive. Toate acestea cresc capacitatea. Niciuna nu rezolvă decizia.
Pentru cetățean, aceste eforturi sunt invizibile. Nu există ceremonii. Nu există comandanți europeni cunoscuți. Nu există simboluri. Europa investește în apărare fără a spune acest lucru clar. Comunicarea rămâne tehnică. Limbajul rămâne neutru.
Această discrepanță produce confuzie. Publicul aude că Europa nu are armată. În același timp, vede convoaie, exerciții, baze extinse. Ambele afirmații sunt adevărate. Europa se înarmează fără a se constitui ca actor militar unitar.
Aici apare paradoxul central. Capacitatea crește mai rapid decât cadrul politic. Interoperabilitatea precede decizia. Industria avansează înaintea legitimității. Această situație funcționează într-un mediu stabil. Funcționează atâta timp cât decizia finală aparține altcuiva. Atâta timp cât descurajarea este garantată extern. Atâta timp cât riscul suprem nu trebuie asumat la nivel european.
Războiul din Ucraina a schimbat datele. Nu a creat vulnerabilitatea. A expus-o.
Europa furnizează arme și antrenează trupe. Coordonează sancțiuni și gestionează fluxuri logistice. Toate acestea au impact strategic. Dar decizia militară directă rămâne în afara Uniunii. Fiecare stat decide separat, fiecare își calculează riscul.
Această fragmentare încetinește reacția. Creează inegalități de contribuție. Produce tensiuni politice interne. Statele din prima linie cer mai mult. Statele îndepărtate cer prudență. Fără un cadru comun, solidaritatea devine negociere permanentă.
Europa nu este dezarmată, este dezaliniată politic. Aceasta este diferența esențială.
Momentul de inflexiune strategică
Până în 2022, Europa a putut trăi cu o soluție comodă. Capacități dispersate, decizie națională, iar descurajare garantată de SUA. Uniunea investea în economie și reguli, complica o infernală birocrație. NATO ținea linia tare a securității.
Războiul din Ucraina nu a schimbat natura Uniunii, dar a schimbat costul indeciziei. Europa a intrat într-o fază în care orice gest are efect strategic. Muniția livrată schimbă raportul de forțe. Trainingul schimbă capacitatea de rezistență. Sancțiunile schimbă resursele disponibile. Mobilitatea militară schimbă viteza de reacție. Când ai acest impact, nu mai ești doar regulator. Devii actor, iar actorii sunt judecați după capacitatea de a decide. Asta încă nu înțeleg, credem noi, liderii europeni.
În același timp, această capacitate rămâne fragmentată. Armata, în sens clasic, rămâne legată de stat, de suveranitate, de jurământ, de responsabilitate politică pentru pierderi. Uniunea nu are infrastructura democratică pentru decizia de viață și moarte. Problema este alta. Nu mai discutăm doar despre posibilitate. Discutăm despre reziliență în scenarii-limită.
Scenariul simplu și comod este cel pe care Europa îl preferă: NATO funcționează, SUA rămân pivotul, Articolul 5 rămâne credibil. În acest scenariu, Uniunea poate continua modelul actual. Mai multă producție, mai multă mobilitate, mai multă interoperabilitate. Decizia finală rămâne în capitale, iar cadrul aliat rămâne garantul ultim.
Scenariul incomod este diferit. Nu presupune dispariția formală a NATO. Presupune un blocaj politic în momentul critic. O dispută internă, o ezitare, o întârziere. O acțiune sub prag, calibrată, unde consensul se obține greu. Exact aici începe vulnerabilitatea europeană.
Acest scenariu nu trebuie să fie apocaliptic. Poate să fie realist. O criză rapidă, o provocare hibridă, un incident militar limitat, o combinație de sabotaj și presiune. Ce contează este timpul. Dacă timpul se pierde, costul explodează. Asta pune presiune pe două întrebări concrete.
Prima: cât de repede se mișcă Europa militar, în interiorul propriului teritoriu.
A doua: cine poate decide activarea unei reacții comune, fără să aștepte o arhitectură politică pe care nu o are.
Pe prima întrebare, Uniunea a început să răspundă. Nu printr-o armată, prin mobilitate militară și prin infrastructură. Comisia și partenerii săi au împins ideea unei zone europene de mobilitate militară până în 2027. Obiectivul este un spațiu în care transportul militar trece rapid frontierele, cu proceduri armonizate și autorizații digitale. Mesajul politic folosește expresia Military Schengen, dar conținutul este administrativ și logistic.
Această idee este importantă, dar și incompletă. Curtea de Conturi și auditorii au criticat finanțarea insuficientă și lipsa unei prioritizări solide în proiectele de mobilitate. Critica nu anulează proiectul, doar îl pune în realitate. Europa are nevoie de coridoare, poduri, căi ferate, depozite, proceduri rapide. Are nevoie și de guvernanță. Altfel, mobilitatea rămâne un plan, nu o capacitate.
Pe a doua întrebare, răspunsul rămâne timid. Uniunea a introdus un instrument important, dar limitat, Rapid Deployment Capacity. Este o forță modulară, până la 5.000 de militari, gândită pentru tipuri de crize, nu pentru un război de intensitate mare. Este un pas. Este și o dovadă a limitei. Europa acceptă activarea unei capacități, dar evită să discute despre miza politică a trimiterii ei într-un context dur. Aici intră și partea industrială. În Ucraina, lecția centrală este una neplăcută. Războiul modern consumă. Consumă muniție, piese, drone, sisteme de apărare antiaeriană. Războiul nu este doar tehnologie. Este și producție industrială masivă.
Uniunea a încercat să răspundă. ASAP a fost gândit ca mecanism de creștere a capacității de producție de muniție și rachete, pentru refacerea stocurilor și sprijinirea Ucrainei. Este un instrument de politică industrială, nu o decizie militară. Exact tipul de soluție pe care UE îl poate implementa fără transfer de suveranitate.
Există și o tensiune aici. Industrializarea apărării este necesară. Dar nu rezolvă problema centrală. Dacă ai muniție și nu ai mecanism de decizie, rămâi în același tip de dependență. Ai capacitate fără direcție comună. În acest context, declarațiile publice ale conducerii NATO devin relevante, nu ca autoritate morală, ci ca indicator de limită politică.
Mark Rutte, ca secretar general NATO, insistă pe două idei simultane. Europa trebuie să cheltuie mai mult și să își asume mai mult. În același timp, această asumare trebuie să se facă împreună cu SUA, nu prin desprindere. El respinge explicit ideea unei independențe militare europene față de Washington. Acesta este cadrul de presiune. Mai multă capacitate europeană, dar în interiorul arhitecturii transatlantice.
Acest cadru creează o situație ușor paradoxală sau contradictorie. Pe de o parte, Europa este încurajată să se înarmeze. Creșterea bugetelor devine normă. Creșterea producției devine urgentă. Mobilitatea devine prioritate. Pe de altă parte, Europa evită să construiască un mecanism politic care să arate autonomie de decizie. Nu din lașitate, ci din lipsa legitimității comune despre care am vorbit în prima parte.
Asta duce la întrebarea pe care puțini o pun clar. Ce faci dacă dependența rămâne, dar predictibilitatea scade? Nu vorbim despre o ruptură sigură. Vorbim despre variație. Despre volatilitate. Despre un aliat care își schimbă prioritățile, ritmul, atenția. În astfel de momente, o alianță funcționează, dar cu fricțiuni. Iar fricțiunile se plătesc în timp.
Acesta este punctul de inflexiune. Europa a intrat într-o etapă în care nu mai este suficient să spui că armata europeană este imposibilă. Trebuie să spui ce este posibil în locul ei. Altfel, rămâi cu o propoziție corectă și o vulnerabilitate nerezolvată.
Mai există un indicator. Apar tot mai des formulele de tip coalition of the willing. Sunt grupuri de state care coordonează sprijin, planifică, creează garanții, fără să aștepte unanimitatea. Acest tip de arhitectură se vede în discuțiile despre garanții pentru Ucraina și despre roluri asumate de state mari. Este un semn. Europa se mișcă spre soluții modulare, pentru că soluția integrală este blocată.
Europa nu a devenit stat, nu a creat o armată. Nu a rezolvat legitimitatea deciziei militare comune. Dar a început să construiască infrastructura unei capacități militare comune. Mobilitate, industrie, forțe de reacție limitate, achiziții comune, programe, exerciții, interoperabilitate. Acum trebuie să facă pasul conceptual. Să renunțe la întrebarea greșită. Să definească o soluție realistă.
Întrebarea greșită
De fiecare dată când apare termenul armată europeană, dezbaterea se blochează. Reacțiile devin reflexe. Unele guverne se retrag, altele atacă ideea preventiv. Publicul se împarte rapid. Nimeni nu mai discută despre soluții intermediare.
Este clar: problema nu este militară, este semantică și politică. Cuvântul armată trimite imediat la stat. La comandă unică. La transfer de suveranitate. La jurământ. La sacrificiu impus de o autoritate centrală. În Europa, acest lanț de semnificații declanșează opoziție automată. Nu contează câte calificări adaugi. Reacția apare înainte de explicație.
Aceasta este capcana conceptuală. Discuția pornește de la o formă maximă, nu de la o nevoie concretă. Europa nu are nevoie de o armată în sens clasic. Are nevoie de capacitatea de a acționa militar împreună atunci când interesele coincid și timpul presează. Diferența este esențială.
O armată presupune monopol. O forță comună presupune cooperare structurată. O armată cere loialitate exclusivă. O forță comună funcționează prin angajamente limitate. O armată implică subordonare permanentă. O forță comună se activează punctual.
Confuzia dintre aceste niveluri blochează orice discuție serioasă. Federalismul militar este invocat frecvent ca sperietoare. Dar nimeni nu îl propune explicit. Nici liderii cei mai vocali nu cer transferul complet al suveranității militare. Ceea ce se discută, adesea confuz, este cum arată o capacitate comună fără acest transfer.
Pentru a avansa, Europa trebuie să schimbe întrebarea. Nu dacă este posibilă o armată europeană. Ci ce tip de instrument militar comun este compatibil cu pluralitatea politică existentă. Această reformulare schimbă complet cadrul. Nu mai vorbim despre stat versus Uniune. Vorbim despre mecanisme. Despre proceduri. Despre praguri de activare. Despre control politic distribuit.
În realitate, Europa funcționează deja prin astfel de mecanisme în alte domenii sensibile. Politica monetară este comună pentru unii și națională pentru alții. Cooperarea judiciară funcționează prin recunoaștere mutuală, nu prin cod penal unic. Spațiul Schengen funcționează fără poliție europeană centralizată. Aceste exemple nu se pot transfera mecanic în domeniul militar. Dar arată un tip de gândire instituțională.
Adevărata întrebare devine una de design politic. Cum construiești un instrument care să permită acțiune comună fără a impune participare automată. Cum eviți paralizia unanimității fără a forța statele reticente. Cum protejezi statele mici fără a bloca statele capabile.
Aceste întrebări nu cer un salt constituțional. Cer claritate.
În locul unei armate, Europa poate construi o forță militară comună modulară. Termenul contează. Modularitatea presupune opțiune. Presupune intrare și ieșire. Presupune contribuții diferențiate. Presupune control politic păstrat la nivel național.
Această idee nu este teoretică. Ea apare deja în practică. Grupuri de state care își aliniază planificarea. Misiuni comune activate prin decizii separate. Comandă operațională delegată temporar. Finanțare comună pentru obiective precise. Problema este lipsa formalizării. Fără un cadru explicit, aceste soluții rămân improvizații. Funcționează atâta timp cât contextul este favorabil. Devine fragil când presiunea crește.
A spune că armata europeană este imposibilă rămâne corect. A opri discuția aici devine insuficient.
Europa trebuie să accepte că securitatea nu mai este un domeniu delegabil complet. Nu pentru că vrea putere. Ci pentru că deja exercită influență strategică. Influența fără capacitate de decizie este risc. Renunțarea la termenul armată nu este un artificiu de comunicare. Este condiția unei discuții mature. Doar așa pot fi analizate soluțiile care există între status quo și federalism.
Cum ar funcționa, totuși, o forță militară europeană realistă?
Dacă renunțăm la ideea unei armate, spațiul de manevră se lărgește. Nu dispare, dar devine gestionabil. Discuția se mută de la identitate la mecanism și de la simbol la procedură. De la suveranitate abstractă la decizie concretă.
O forță militară europeană realistă pornește de la un principiu simplu. Decizia de participare rămâne națională. Tot ce urmează se construiește în jurul acestui nucleu.
Primul element este decizia politică. Fiecare stat decide dacă participă la o operațiune. Decizia este luată prin procedurile constituționale proprii. Guvern. Parlament. Mandat explicit. Nu există obligație automată. Nu există sancțiuni politice pentru neparticipare.
Acest punct este esențial. Fără el, întregul mecanism se prăbușește. Statele mici ar refuza din start. Statele expuse ar cere garanții imposibile. Legitimitatea ar dispărea înainte de prima desfășurare.
Al doilea element este planificarea comună prealabilă. Deși decizia este națională, planificarea trebuie să fie comună. Nu după criză, înainte de criză. Scenarii, reguli de angajare, lanțuri de comandă, logistica, transportul, comunicațiile. Toate trebuie stabilite din timp.
Aici Uniunea are deja un avantaj. Dispune de structuri de planificare. Dispune de personal civil și militar. Dispune de experiență acumulată în misiuni. Ce lipsește este mandatul clar de a transforma planificarea în opțiune operațională rapidă. Planificarea comună nu obligă la participare. Dar face participarea posibilă fără improvizație. Reduce timpul. Reduce costul politic. Reduce riscul de eșec.
Al treilea element este comandă operațională europeană activată punctual. Nu vorbim despre un comandament permanent de război. Vorbim despre o structură de comandă care se activează atunci când un grup de state decide să acționeze împreună. Mandatul este limitat. Durata este limitată. Obiectivele sunt definite clar. Comandantul este desemnat prin acord politic, de regulă, prin rotație. Lanțul de comandă este transparent. Responsabilitatea este clar atribuită. La finalul misiunii, structura se dezactivează.
Acest model nu este nou. Este folosit în operațiuni multinaționale. Diferența ar fi formalizarea sa la nivel european, fără ambiguitate, fără improvizație.
Al patrulea element este contribuția modulară. Statele nu contribuie identic. Unele trimit trupe. Altele oferă logistică. Altele furnizează intelligence. Altele asigură transport sau sprijin medical. Contribuțiile sunt recunoscute politic ca participare deplină. Această flexibilitate protejează statele cu resurse limitate. Permite implicare fără expunere disproporționată. Creează solidaritate funcțională, nu simbolică. Contribuția modulară rezolvă o problemă veche. Evită împărțirea între participanți și spectatori. Fiecare stat decide nivelul de risc acceptat. Fiecare își asumă partea în mod explicit.
Al cincilea element este dreptul de retragere garantat. Nicio participare nu este ireversibilă. Statele păstrează dreptul de a se retrage, conform procedurilor stabilite. Fără stigmatizare politică. Fără penalizări ascunse. Fără consecințe automate în alte dosare. Acest drept nu slăbește forța, o face posibilă. Fără el, multe parlamente nu ar aproba participarea inițială. Stabilitatea operațiunii vine din claritate, nu din constrângere.
Al șaselea element este protecția statelor mici. În orice structură comună, riscul asimetriilor apare imediat. Statele mari au capacități. Statele mici au vulnerabilități. Un design realist recunoaște acest fapt. Protecția se face prin reguli. Rotirea funcțiilor de comandă. Acces egal la planificare. Transparență în definirea obiectivelor. Drept de veto asupra angajării propriilor trupe. Fără aceste garanții, o forță comună ar fi percepută ca instrument al celor puternici. Percepția ar distruge legitimitatea.
Al șaptelea element este controlul parlamentar. Participarea militară trebuie să rămână sub control democratic național. Parlamentele aprobă, parlamentele monitorizează, parlamentele pot retrage mandatul. La nivel european, rolul este diferit. Avem Parlament European: informare, dezbatere, control bugetar asupra instrumentelor comune. Nu decizie directă de trimitere în luptă. Această separație menține responsabilitatea acolo unde costul politic se manifestă. La nivel național.
Al optulea element este finanțarea comună limitată. Costurile comune trebuie să fie clar definite: transport, comandă, logistică, infrastructură. Nu solde, nu compensații pentru victime. Acestea rămân responsabilitate națională. Bugetul comun sprijină operațiunea. Nu substituie statul. Această limită este esențială pentru acceptare politică.
Privit în ansamblu, acest model nu creează o armată europeană. Creează un cadru de acțiune militară comună. Fără uniformă unică, fără jurământ comun, fără monopol asupra forței.
Criticii vor spune că acest lucru există deja. Parțial. Diferența este gradul de formalizare. În prezent, multe astfel de aranjamente funcționează informal. Depind de lideri, de context, de urgență. Fără Ucraina nici nu am fi știut că există o anumită integrare militară europeană.
Formalizarea nu înseamnă rigiditate. Înseamnă predictibilitate. Știi ce urmează înainte să ai nevoie. Știi cine decide. Știi cine răspunde. Acesta este pasul pe care Europa îl evită. Nu pentru că ar fi imposibil, ci pentru că obligă la onestitate politică.
O astfel de forță nu rezolvă toate scenariile. Nu înlocuiește descurajarea nucleară. Nu substituie alianțele existente. Nu garantează reacție automată. Dar reduce un risc major. Risc de paralizie într-un moment limită. Risc de improvizație sub presiune. Risc de decizie luată prea târziu.
Forța europeană și NATO. Fără iluzii.
Orice discuție serioasă despre securitatea europeană ajunge inevitabil la NATO. Nu ca slogan, ca infrastructură reală de putere. Acolo există descurajare credibilă. Acolo există comandă integrată. Acolo există capacitatea de a duce un război de mare intensitate.
O forță militară europeană realistă nu pornește de la ideea înlocuirii acestui cadru. Pornește de la recunoașterea limitelor sale politice. NATO funcționează pe baza consensului. Acest lucru oferă legitimitate. Produce și fricțiuni, dar în majoritatea situațiilor consensul apare. În situații-limită, consensul întârzie. Exact acest interval de timp este problema.
Scenariul clasic rămâne stabil: un atac clar, o agresiune recunoscută, duce la activarea Articolului 5. Răspuns colectiv. În acest caz, Europa acționează prin NATO. Orice structură paralelă ar fi redundantă și destabilizatoare.
Scenariile incomode sunt altele. Acțiuni sub prag, ambiguitate deliberată sau presiunea calibrată. Provocări care nu declanșează automat reacția aliată. Aici apar fisurile. Cazul dronelor rusești care au ajuns în România sau Polonia sunt un bun exemplu. În aceste situații, o forță europeană comună nu concurează NATO. O completează. Nu ca substitut, ca amortizor politic și operațional. Diferența este una de funcție. NATO rămâne cadrul de descurajare. Forța europeană oferă capacitate de reacție limitată, rapidă, în situații unde alianța nu se mișcă la timp sau nu se mișcă deloc.
Această complementaritate trebuie afirmată explicit. Fără ambiguitate, fără retorică despre independență strategică totală. Fără mesaje contradictorii către Washington.
Europa nu are interesul să slăbească legătura transatlantică. Are interesul să reducă riscul de paralizie atunci când legătura este tensionată. Acest lucru presupune disciplină politică. Orice forță europeană trebuie să fie interoperabilă cu NATO, cu proceduri comune, standarde comune, comunicare constantă și fără dublare inutilă.
Presiunea americană pentru creșterea cheltuielilor europene trebuie citită corect. Nu este un semn de retragere automată. Este un semnal de rebalansare. Europa este cerută să contribuie mai mult. Nu să se separe. În acest context, o capacitate europeană credibilă nu subminează alianța. O stabilizează și reduce tentația unilateralismului. Reduce incertitudinea politică, crește predictibilitatea.
Riscul real nu este existența unei forțe europene. Riscul este lipsa unui plan în cazul în care mecanismele existente funcționează imperfect. Aceasta este linia subțire pe care Europa trebuie să o parcurgă. Întărire fără separare, autonomie operațională fără autonomie politică totală. Capacitate fără iluzia suveranității unice.
Decizia pe care Europa o evită
Europa nu este lipsită de putere militară. Este lipsită de un cadru politic coerent pentru folosirea ei împreună. A spune că armata europeană este imposibilă rămâne corect. A folosi acest adevăr ca scuză pentru inacțiune devine periculos.
Uniunea a intrat într-o etapă în care deciziile sale produc efecte strategice. Investițiile în apărare, sprijinul militar extern, industria de armament, mobilitatea trupelor. Toate acestea modifică echilibre. Când influențezi echilibre, trebuie să gestionezi riscul. Se nasc inamici pe care poate nu-i aveai înainte.
Forța militară comună propusă aici nu promite siguranță absolută. Nu promite reacție automată. Nu promite unitate simbolică. Promite ceva mai modest și mai util. Claritate procedurală, viteză decizională și reducerea improvizației. Protejarea suveranității naționale într-un cadru comun. Repet, Europa nu trebuie să devină stat pentru a acționa. Dar trebuie să accepte că securitatea cere decizii explicite, nu doar coordonare tehnică.
Întrebarea reală nu este dacă europenii sunt pregătiți să moară sub un steag comun. Aceasta este o întrebare falsă, emoțională, paralizantă. Întrebarea reală este dacă Europa acceptă să construiască mecanismele prin care statele sale pot decide rapid, împreună, atunci când interesele coincid și timpul presează. Până când această întrebare rămâne nespusă, Europa va continua să se înarmeze fără să știe exact când și cum își va folosi puterea.
Nu lipsa armatei este problema cea mai mare, ci lipsa deciziei comune.
