OPINIE: Transformarea ordinii internaționale: despre Superpolitik cu George Cristian Maior

În ultimele decenii, politica internațională și economia globală au cunoscut mutații tectonice, asociate cu o plajă largă și variată de provocări sistemice: rivalități între marile puteri, conflicte inter-statale, crize energetice, crahuri financiare, pauperitate și inegalitate, pandemii, calamități naturale, polarizări politice, dileme ale dezvoltării inteligenței artificiale, migrație, frământări sociale, narative culturale divergente pentru a menționa doar câteva. Multitudinea și complexitatea acestor crize, pe orice dimensiune și la orice nivel al securității internaționale, au generat un grad crescut de impredictibilitate cu privire la evoluția lumii în care trăim, de unde și formularea și consolidarea diagnosticului de eră a incertitudinii. Pe acest fond, a înțelege dinamicile care afectează ordinea politică și economică globală reprezintă un prim element critic pentru a călăuzi destinul unei comunități către un viitor stabil și prosper. Cum să discernem și, mai ales, cum să alegem încotro ne îndreptăm sunt întrebări la care își propune să răspundă George Cristian Maior în volumul ”Superpolitik. Superpolitica: triumf și eșec strategic. Conducători, mari ambiții de putere și logica legitimității în ordinea statelor și în relațiile internaționale” (editura RAO, București 2024), lansat în iulie a.c.

În contextul menționat, abordarea temei ordinii internaționale, faptic sau conceptual – înțeleasă stricto sensu ca un sistem bazat pe reguli, rezultat ca urmare a promovării unor valori prin utilizarea forței de orice fel (soft, hard sau smart) la nivelul întregii sau majorității unei comunității de state – a cunoscut o proliferare acută în ultima vreme. Astfel, avem de-a face, inclusiv în peisajul autohton, cu o serie întreagă de rapoarte guvernamentale și neguvernamentale, publicații științifice, discursuri politice, articole de presă, chiar opinii (mai mult sau mai puțin educate și/sau informate) exprimate în spațiul virtual care tratează șocurile la care este supusă ordinea internațională și imaginează viitoruri alternative de prezervare sau tranziție, fragmentare și chiar dispersie. Puțini autori români, pentru a considera doar mediul editorial în care au loc aceste dezbateri, se încumetă să treacă peste abordări de tip descriptiv (ce, unde și când a fost?) și explicativ (cum și de ce a fost?), fără a le diminua deloc meritul de a examina evoluții, politici și acțiuni strategice și a discerne corelații și cauzalități între acestea. Și mai puțini reușesc să treacă într-un registru normativ (cum ar trebui să fie?) sau predictiv (ce va fi să fie?). Este zona în care se plasează și Maior prin propunerea unui model accesibil și plauzibil de disecare și explicare a transformării ordinii statale sau internaționale pe care îl utilizează pentru a analiza diferite momente istorice de perturbare a acestei ordini. Fără a-și aroga titlul de teorie, pentru că nu își propune să genereze predicții verificabile, ”Superpolitik” îi înzestrează astfel pe cititorii interesați de studiul și practica relațiilor internaționale cu un cadru analitic care să înlesnească procesul de interpretare a unor evoluții sistemice sau statale, dar și a comportamentelor unor actori. Este, într-un limbaj mai plastic, o altfel de lentilă prin care să privim lumea. Totodată, volumul se constituie într-o vastă și profundă incursiune istorică menită a oferi un grad mai ridicat de înțelegere a unor evenimente istorice. Chiar dacă nu-și asumă această ambiție, analiza retrospectivă, prin amploare și minuțiozitate, dar mai ales prin conturarea unui model analitic, poate oferi, pragmatic, utilitate unor demersuri de limpezire a incertitudinii din prezent și viitor, dacă nu prin furnizarea de răspunsuri, atunci măcar prin identificarea întrebărilor corecte care să servească acestui scop.

Un considerent demn de luat în seamă pentru lecturarea ”Superpolitik” și înțelegerea argumentației autorului se referă la expertiza academică și la experiența profesională care au stat la baza cunoașterii fine și observațiilor penetrante care se regăsesc în conținutul volumului. George Diplomat de carieră, cu un lung mandat ca ambasador în Statele Unite ale Americii, actualmente acreditat în Iordania și Yemen, George Cristian Maior a fost unul dintre arhitecții de prim rang ai procesului de aderare a României la NATO, în calitate de secretar de stat pentru politica de apărare și integrare euroatlantică la Ministerul Apărării. De asemenea, a mai fost și director al Serviciului Român de Informații, calitate în care a dirijat procesul de transformare instituțională, precum și senator în Parlamentul României, unde a activat ca membru în cadrul comisiilor de apărare și de control al Serviciului de Informații Externe. Din aceste poziții, a avut astfel ocazia nu doar de a cunoaște lideri din sfera politică, diplomatică, militară și de informații ci și de a se afla în centrul unor procese decizionale importante, la nivel național sau aliat. De remarcat că, în permanență, activitatea sa profesională a fost dublată de cea academică, atât formal, prin proiectarea și susținerea unor cursuri și activități de cercetare, inclusiv a unor conferințe internaționale, în discipline conexe relațiilor internaționale, cât și informal, prin menținerea unor contacte solide cu membri marcanți ai lumii academice din țară și din străinătate. De altfel, o parte dintre aceste personalități care nu mai au nevoie de nicio prezentare pentru cei inițiați în cercetarea disciplinei Relații Internaționale sunt menționate în rândurile volumului: Edward Luttwak, Robert Kaplan, George Friedman, Zbigniew Brzezinski, Joseph Nye, Walter Russel Mead, Fred Kempe, Charles Kupchan. Toată această experiență, de erudit angajat în politică și guvernare la nivel înalt, se reflectă în paginile cărții. Este adevărat că Maior alege o abordare mai degrabă istorică într-un limbaj accesibil, dar argumentația este adânc încastrată într-un filon teoretic (vizibil nu doar în studiile care, potrivit autorului, au stat la baza ideii de superpolitică, ci și în bibliografia selectivă de peste 120 de titluri) care sintetizează marile curente din teoria relațiilor internaționale, transgresează granițele dintre ele, le îmbină cu elemente din analiza de politică externă și le condimentează cu relatări din propria experiență. Își asumă intenția declarată de a se adresa unui public larg și de a conferi utilitate pentru zona politică, ambele audiențe fiind mai puțin atras de stilul tehnic sau arid, cum îl numește Maior, prezent de obicei în cercetarea academică. Aflat la zona aceasta de întrepătrundere între sectorul guvernamental și cel academic, între decizie și cercetare, autorul poate fi cel mai bine definit ca un erudit angajat politic, aidoma unora dintre cei ale căror opere, după cum o mărturisește de la bun început, au inspirat ”Superpolitik”: Philip Bobbit, Francis Fukuyama, Paul Kennedy și Henry Kissinger.

Teza lui Maior, așa cum este formulată explicit în introducerea și concluziile volumului, dar și cum rezultă implicit de-a lungul său, pleacă de la premisa că ordinea statală și internațională rezidă pe trei mari dimensiuni – strategică (compusă din totalitatea factorilor materiali de putere; securitatea în sensul ei hard), de legitimitate (înțeleasă drept cumul de reguli și valori derivate din morală, legi, ideologii și mentalități colective), respectiv economică (care se referă atât la avuția colectivă cât și la prosperitatea individuală) – și avansează ipoteza că prin superpolitică – o noțiune imaginată de autor pentru a califica gândirea și acțiunea politică prin care se asigură (dez)echilibrul celor trei dimensiuni ale ordinii, în funcție de scop – factorul uman poate gestiona situațiile critice care apar în evoluția ordinii. Cu alte cuvinte, prin superpolitică, actorii din sistemul internațional își pot asuma într-o oarecare măsură ordonarea, dezordonarea sau reordonarea lumii. Ordinea sau dezordinea pot fi așadar exploatabile politic, dacă nu chiar controlabile. Însă gestionarea unor forțe istorice de o asemenea amploare și complexitate necesită acuitate și înțelepciune pentru a le putea echilibra, dezechilibra și reechilibra. De aici și efortul autorului de a descompune ordinea ca macro-proces la varii momente istorice în micro-procese mult mai abordabile prin decizie și acțiune politică.

Chiar dacă nu este vizibil din cuprins, argumentația este structurată conceptual în patru mari părți, fiecare dintre ele fiind divizate la rândul lor în capitole și subcapitole, pentru a facilita o lectură care să surprindă coerența tezei. O primă parte este dedicată definirii și clarificării noțiunii de superpolitică și a componentelor sale, cu un accent deosebit pe dimensiunea de legitimitate, cea strategică fiind disecată și tratată in extenso în literatura din domeniul studiilor strategice (capitolele 1, 2, 7 și 11). De menționat că dimensiunea economică, ultima din ceea ce autorul numește ”triunghiul de fier” pe care se clădește ordinea, este abordată mai succint, părând că aceasta are mai degrabă un rol autonom de sprijin, adică de potențare sau diminuare al celorlalte două decât definitoriu, deși toate trei sunt interdependente și interconectate. O a doua parte tratează cazuri în care gândirea și acțiunea politică abordează dezechilibrat legitimitatea, în detrimentul strategicului, respectiv strategicul, în defavoarea legitimității, sau, în cuvintele autorului, viziuni și acțiuni antistrategice, respectiv hiperstrategice (capitolele 3, 4, 5 și 6). Urmând cursiv și logic, a treia parte se referă la situațiile ideale în care se echilibrează sau reechilibrează binomul strategic-legitim, raportat la contextul epocii, pentru asigurarea ordinii – sunt cazuri de manual pentru manifestarea superpoliticii (capitolele 8 și 9). În fine, ultima parte este destinată culturii strategice prezente în cadrul mai multor națiuni și comunități, aceasta fiind considerată drept creuzet în iau naștere anumite preferințe în materie de hiperstrategie, antistrategie sau superpolitică, după caz (capitolul 10).

Superpolitica poate fi imaginată ca o manifestare împotriva unor viziuni politice și publice înguste, tributare determinismului istoric, care produc percepții, atitudini și comportamente fataliste care prezumă incapacitatea factorului uman de a face față unor macro-dinamici care modelează ordinea politică și economică. Este, totodată, și un manifest contrar tezelor familiilor dominante din teoria relațiilor internaționale (neorealismul și neoliberalismul) care pun în prim-plan structura sistemului internațional ca factor determinant pentru evoluția sa. Fără a contesta inflexibil ideile structuraliste, al căror rol este totuși greu de tăgăduit, Maior afirmă că există ipostaze în care individul poate fi decisiv în dinamica echilibrului care asigură ordinea internațională, în care individul face superpolitică. Manifestarea acesteia presupune însă mai multe condiții care, de fapt, o și definesc. Așadar, momentul în care putem vorbi despre superpolitică este unul eminamente de răscruce în relațiile internaționale, unul în care ordinea politică este sub asediu. Apoi, desfășurarea acesteia are loc numai la nivelul conducerii strategice a statului sau comunității, avându-i drept agenți pe liderii acestora și constituindu-se astfel într-o extensie superioară, prin ramificații și implicații care depășesc separarea național-internațional, a oricărei altei politici publice. Nu în ultimul rând, trebuie să ia în considerare cele două dimensiuni care alcătuiesc ordinea, strategică sau de securitate, respectiv de legitimitate, ambele susținute de partea economică. Maior pledează pentru o legătură intrinsecă între cele două, între puterea materială, strategică și valorile care practic îi dau sens, cu atât mai mult cu cât cele două se condiționează reciproc: legitimitatea este pre-condiționată de factorul strategic , dar la rândul ei se poate constitui în sursă de putere. Neglijarea oricăreia dintre ele ar conduce la eșecul superpoliticii, adică fie la o abordare antistrategică, când puterea soft nu are fundamente hard, fie la una hiperstrategică, când puterea hard nu are susținere soft. Utilizarea termenilor de soft și hard are în vedere doar simplificarea înțelegerii conceptului, cu noțiuni mult mai bine încetățenite în terminologia de specialitate, dar realitatea este că Maior operează cu concepte mai largi și de o complexitate crescută, cu atât mai mult cu cât ambele categorii se sprijină pe dimensiunea economică. Astfel, în viziunea sa, factorii strategici înglobează orice fel de putere materială sau autoritate statală la un anumit moment istoric, nu doar cea armată. Similar, factorii de legitimitate se referă la o întreagă pleiadă de valori, convingeri, norme etc. care îi constrâng și totodată îi animă pe cei strategici, din nou, la un anumit moment istoric. Este foarte important accentul acesta pus pe conjunctură pentru că, dacă putem rezuma printr-o parafrază soluția autorului pentru identificarea acestor factori atunci aceasta ar fi: contextualizați, contextualizați și iar contextualizați! Chiar dacă modelul sau cadrul de analiză are aplicabilitate universală, în sensul balansării, debalansării și rebalansării celor două categorii, înțelegerea alcătuirii și evoluției celor două dimensiuni ține foarte mult cont de circumstanțele istorice. Cu toate că logica ordinii (și implicit a superpoliticii are își propune să o exploateze) este aceeași de-a lungul istoriei, în sensul că rezidă pe dimensiunile menționate, natura ei se modifică de la o eră istorică la alta, de la o societate sau comunitate la alta. Este și motivul pentru care Maior insistă asupra legitimității, așa cum o conceptualizează în acest volum, și pe principalele sale componente. Astfel, sunt disecate divergențe de natură teologică – fie între religii, fie în interiorul religiilor, fie între religie și laicitate; ideologică – între marile curente din istoria modernă: naționalism, comunism, fascism sau liberalism sau de dată mai recentă: iliberalism, suveranism, globalism și, din nou, liberalism sau internaționalism; culturală – conservatorism versus progresism sau excepționalismele unor națiuni care devin conflictuale atunci când sunt în contact; și chiar care derivă din progresul tehnologic, respectiv capacitatea de a înțelege impactul acestuia, cu referire concretă la inteligența artificială. Spațiul acordat acestui capitol și natura argumentației nu fac decât să reliefeze accentul pe care autorul îl pune pe importanța cunoașterii a ceea ce se constituie sau nu drept factor de legitimitate într-o anumită comunitate la un anumit moment istoric.

O confuzie care trebuie evitată survine, în condițiile în care atât strategicul poate crea legitimitate cât și legitimitatea poate crea putere, cazuri în care sursele de putere și de legitimitate nu mai sunt autonome și calculul lor nu mai este obiectiv (adică atunci când puterea izvorăște din legitimitate și viceversa sau când, în cuvintele autorului, o dimensiune o ”subordonează” pe cealaltă în așa măsură încât ajunge să o determine). Pentru a ilustra eșecurile superpoliticii care conduc la antistrategie sau hiperstrategie, Maior apelează la multiple exemple istorice printr-o incursiune în trecut care, chiar dacă nu se dorește a fi exhaustivă, traversează evuri și continente. Este o scriere savuroasă pentru orice amator de lectură istorică nu doar datorită detaliilor care denotă o cunoaștere minuțioasă ci mai ales pentru interpretarea care, conform modelului analitic propus, provoacă și invită la reflecție.

În ceea ce privește excesul de concentrare pe factorii de legitimitate, sunt înfățișate cazurile unor oameni de stat (nu uităm că doar aceștia pot fi depozitarii superpoliticii) care, prizonieri ai unui puritanism valoric și ideatic, au supus calculul strategic unui idealism exacerbat, fără a reuși și fără a fi măcar interesați de obținerea unui echilibru între cele două dimensiuni. Cu titlu de exemplu, aici pot fi amintite cazurile lui Pericle care, în dorința de a impune democrația ateniană în polisurile elene a sfârșit prin a fi înfrânt în războiul peloponesiac; Filip al II-lea a cărui Armadă, în numele universalismului catolic, a pornit într-o aventură tragică de a încheia ”erezia” anglicană; Robespierre, cel care a instaurat un regim de teroare în numele idealurilor Revoluției și a sfârșit prin a fi devorat de propria creație; Morsi care, în siajul Primăverii arabe, a promovat instaurarea unui soi de regim democratic bazat pe precepte islamice mult prea radicale pentru ordinea seculară egipteană, și care a ajuns să fie debarcat de la putere și arestat, iar organizația din care provenea a fost interzisă; Troțki și Che Guevara, idealiști ai comunismului care au încercat să exporte valorile ideologiei în care credeau până la fanatism fără niciun fel de compromis strategic, ajungând să fie îndepărtați chiar de foștii lor camarazi. Nu în ultimă instanță, tot aici sunt cuprinse și experimentele americane eșuate de a răspândi democrația în țări precum Vietnam, Irak sau Afganistan. Se dovedește că doar convingerea unei superiorități ideologice care poate fi aplicată universal, fără a ține cont de ordinea legitimă și nici de alte considerații strategice caracteristice societăților respective, este insuficientă chiar și atunci când este dublată de o forță militară colosală, dar exogenă și străină specificului local.

Cu privire la situația diametral opusă, sunt prezentați lideri care, bazându-se doar pe factori strategici, de cele mai multe ori sub forma forțelor armata, ignoră sau neglijează considerentele de ordin moral care stau la baza legitimității. Astfel, autorul exemplifică prin modele hiperstrategice precum: Iulius Cezar care, deși câștigă războiul civil cu Pompei, este asasinat pentru că nu înțelege importanța legitimității de sorginte republicană; o serie de lideri militari din Asia Centrală (Attila, Ginghis Han, Tamerlan) ce se folosesc de armate redutabile pentru a trece prin foc și sabie vastele teritorii cucerite, dar, crezând eronat că violența armată este suficientă pentru a instaura ordinea, nu fac decât să contribuie la efemeritatea imperiilor născute din război; similar, Napoleon și Tojo ale căror politici militariste, mai puțin dublate de precepte de legitimitate, conduc la prăbușirea imperiilor pe care le creaseră prin cucerire armată. Tot aici sunt menționate cazurile de supra-extindere strategică, Eden și criza Suezului, respectiv Hrușciov și criza rachetelor din Cuba, în care liderii politici nu reușesc să înțeleagă evoluțiile de putere strategică și se aventurează în experiențe soldate cu eșecuri binecunoscute. Nu în cele din urmă, Ceaușescu și Tito, alți lideri comuniști care, deși axați pe calcule strategice și de natură non-militară, au succes în asigurarea unei ordini care se sfârșește brusc pentru că nu apreciau corect considerentele de legitimitate prezente în societățile pe care le conduceau.

Aplicând același filtru analitic, Maior demonstrează că, atunci când sunt apreciate și utilizate corect atât sursele de putere strategică cât și cele de legitimitate, ordinea statală și internațională poate fi transformată de către agentul uman. Prin extrapolare de la conceptul de superpolitică, se poate vorbi așadar despre superpoliticieni, chit că termenul poate avea o rezonanță desuetă, adică despre oameni de stat care înțeleg și operează deopotrivă cu factori strategici și de legitimitate pentru a echilibra, dezechilibra și reechilibra ordinea statală și/sau internațională. Din această perspectivă, autorul subliniază cazurile lui Cromwell și Lincoln drept lideri care folosesc forța strategică pentru a distruge ordinea existentă (monarhia absolutistă și, respectiv, clivajul constituțional și ideatic care a stat la baza secesiunii Sudului în America) pentru ca mai apoi să reconstruiască o nouă ordine, pe alți factori de legitimitate (monarhia fundamentată pe Carta Drepturilor și, respectiv, o Uniune întemeiată pe principii morale și valori constituționale noi). Tot aici avem de-a face cu creatori de ordine construită pe un echilibru atent între strategic și legitim, în sensul unor victorii strategice dublate de întemeierea unor noi legitimități: Moise, făuritor al identității evreiești; Octavian Augustus, întemeietor al Imperiului roman; Mahomed, arhitect al ordinii islamice; Jean Monnet, pionier al ordinii comunitare europene; Dean Acheson, edificator al ordinii euroatlantice. De asemenea, sunt prezentate numeroase exemple de superpoliticieni care au introdus noi considerente de legitimitate, susținute de factori strategici, în ordinea politică existentă la vremea lor transformând-o și adaptând-o la un nou context: Wilhelm de Orania și ordinea bazată pe etica protestantă; Richelieu și ordinea axată pe rațiunea de stat; Akbar și ordinea mogulă de sorginte islamică; Wallenstein și ordinea întemeiată în jurul statului suveran; Kangxi și ordinea imperială chineză refondată pe precepte confucianiste și legaliste; Castlereagh și Metternich și ordinea europeană post-napoleoniană bazată pe un sistem de alianțe; Bismarck și ordinea europeană fondată pe constelația de putere din jurul Germaniei unificate; Kemal Ataturk și modernizarea ordinii din arealul turc; Marshall și reconstrucția ordinii europene. Superpolitica se manifestă și în cazul în care liderii politici reușesc, prin reziliență în fața turbulențelor, să mențină ordinea existentă, chit că în unele cazuri aceasta suferă transformări, Churchill și Charles de Gaulle în cazul Regatului Unit și al Franței, componente ale ordinii europene pre-1939 și post-1945. Toate aceste cazul relevă, în viziunea autorului, posibilitatea de a armoniza strategia și legitimitate, prin intermediul gândirii și acțiunii superpoliticienilor, într-o nouă paradigmă a ordinii internaționale. În acest context, superpolitica apare ca mai mult decât o sinteză între realpolitik și idealpolitik, concepte consolidate în jargonul celor interesați de domeniul relațiilor internaționale, pentru că le traversează granițele și le depășește limitele.

Ultima parte vizează explorarea fondului de cultură strategică în cazul unor actori importanți de pe scena internațională, deoarece aceasta, fără a fi definitorie în dezvăluirea unor acțiuni și măsuri concrete, poate fi cel puțin un indicator pentru preferințe mai largi față de anumite comportamente strategice sau valori de legitimitate. Maior explorează evoluția acestor lumi, dacă se poate spune așa, a viziunilor lor cu privire la ordinea internă și internațională și, mai ales, a percepțiilor cu privire la factorii care o alcătuiesc. Bineînțeles, este utilizat același cadru analitic care urmărește superpoliticienii și binomul strategic – legitimitate. Este poate lectura cea mai atractivă și mai utilă pentru analiști și cercetători care au acces, de-a gata la o resursă ce înlesnește înțelegerea lumilor rusă, americană, chineză, niponă, arabă și turcă.

Dintr-o perspectivă critică, sigur că se poate dezbate concret despre mai multe momente și personalități istorice evocate în volum. Având în vedere oferta atât de generoasă de spețe, precum și caracterul interpretativ al abordării istorice, am ajunge însă într-un punct în care rândurile unei recenzii ar fi insuficiente pentru o atare abordare. La urma urmei, configurarea oricărui proces istoric este, în general, rezultatul unei interpretări selective în care, pe de o parte, omiterea anumitor date și fapte este omisă de dragul conciziei, iar, pe de altă parte, absența altora este suplinită prin deducții, chiar speculații plauzibile. Mai mult, o asemenea critică, fără îndoială utilă deoarece ar conduce poate la reinterpretări mai apropiate de realitate, nu ar face însă decât să se înscrie în tiparul analitic conturat de Maior. Cu titlu de exemplu, unei figuri de complexitatea lui Napoleon, în jurul căruia gravitează atâtea controverse, ar putea să i se ”îndulcească” caracterul hiperstrategic, având în vedere moștenirea codului civil rămasă în Franța și adoptată de atâtea alte state europene, lucru de altfel amintit și de autor. Mai mult, se poate argumenta și că ideile Franței revoluționare, în ciuda proclamării Imperiului, au fost răspândite prin intermediul războaielor napoleoniene care au slăbit, strategic și legitim, imperii europene ce aveau să se confrunte la 1848 cu ”Primăvara națiunilor”. Poate a fost un superpolitician înaintea vremii sale. Cu riscul de a repeta, criticile de acest gen ar rafina poate interpretarea istorică, dar nu și filtrul analitic.

În schimb, critica modelului de analiză ar fi mult mai constructivă, cu atât mai mult cu cât Maior nu îl propune ca panaceu, pentru că fiecare ordine și componentele ei trebuie tratate în propriul context strategic și de legitimitate, ci mai degrabă ca schiță de conceptualizare a realității care să permită transformarea acesteia în funcție de interesele actorului implicat (ordonare, dezordonare, reordonare). În acest sens, o primă observație se referă la superpolitician și la relevanța sa în transformarea ordinii globale. Ca fin promotor și abil observator al rolului individului în dinamica istoriei, autorul susține că fără oameni de stat nu controlăm cârma propriului destin ci mai degrabă ne lăsăm purtați de valurile forțelor istorice. Maior practic nu neagă relevanța altor actori sau factori care echilibrează sau dezechilibrează ordinea globală, ci doar accentuează rolul individului, oarecum uitat și poate element care lipsește cel mai mult la o examinare atentă a arhitecturii lanțului decizional de la noi și nu numai. Pare cumva că superpoliticianul este pe cale de dispariție, dar nu pentru că nu mai există indivizi cu capacitatea de a înțelege și de a acționa la nivel strategic și legitim ci cumva ca rezultat al evoluției proceselor de luare a deciziei în democrațiile liberale. Exceptând cazurile excepționale, precum războiul (ori ordinea internațională nu este pusă sub semnul întrebării doar prin violența organizată armată), în ceea ce numim generic Vestul și la care ne reclamăm și noi apartenența, a existat o preocupare intensă de a implica cât mai mulți actori în lanțul decizional. Paradoxal, o verticală a puterii mult mai limpede și care ar permite o mai bună vizibilitate a liderilor politici care se manifestă pe linia superpoliticii este prezentă în regimuri mai degrabă iliberale, dacă nu de-a dreptul autocratice. În schimb, eșafodajul decizional din democrațiile liberale a fost construit pe baza principiilor de partajare, separare, echilibrare și verificare reciprocă a puterii decizionale. De aceea, în domeniul analizei de politică externă apar actori precum elitele din jurul liderilor, organizațiile din care acestea fac parte (partide politice sau chiar think-tank-uri), birocrațiile pe care se susține actul guvernării, mass-media și chiar opinia publică, elemente care diminuează viziunea cumva romantică a liderului providențial. În această lumină, modelul analitic fie se complică, prin adăugarea de noi actori care se comportă diferit și se află într-o continuă relație care poate fi de concordie, dar și de fricțiune, fie ar trebui accentuată capacitatea superpoliticianului de a obține consens și sprijin intern pentru gândirea și acțiunea sa în materie de strategie și legitimitate (este poate, pentru a reveni la reinterpretarea cazuisticii istorică, exemplul lui Woodrow Wilson care a eșuat în principal în plan intern – cu o Americă dispusă să rămână în Europa, poate și celelalte cancelarii europene ar fi răspuns diferit la implementarea principiilor wilsoniene în noua ordine internațională de după Marele Război). Pe de altă parte, nu este mai puțin adevărat că, inclusiv în peisajul democrațiilor liberale, rolul liderului poate fi decisiv prin prisma faptului că ciclul sau spirala decizională implică colective mai largi în anumite faze (de inițiere și evaluare), care se restrâng la nivelul unor colective mai restrânse (birocrații și organizații în fazele de formulare și implementare) pentru a ajunge la lider în momentul alegerii finale cu privire la decizia de politică externă. Și din nou ne întoarcem la accentul pus de autor pe ”conducerea strategică”, indiferent că se referă la unul sau câțiva oameni de stat, fără a cărei capacitate de cunoaștere și înțelegere, de creativitate, persuadare și mobilizare, analiza de politică externă nu ar fi completă. Poate că motivul pentru care Maior subliniază rolul oamenilor de stat este și pentru că resimte, la vasta sa experiență și expertiză, absența acestora din lanțul decizional. În condițiile în care decizia parcă depinde din ce mai mult de politicieni corupți de putere și avere sau limitați ca anvergură morală și intelectuală, este ironic cumva că arogă cumva superpolitica individului de la nivelul superior al politicii, care ar trebui să se dovedească mai presus de circumstanțe sau prejudecăți și să traseze destinele comunităților pe care le guvernează, să navigheze, în continuarea metaforei amintite, apele tulburi ale (dez)ordinii globale. O altă dilemă cu privire la modelul analitic prezentat se referă la dificultatea de a identifica, înțelege și opera cu factorii de legitimitate. De altfel, este o problemă pe care o vizează și autorul din moment ce oferă acestui subiect un spațiu generos pentru a-i surprinde complexitatea. Dincolo de contextualizarea legitimității pe multiple paliere: istoric, cultural, tehnologic, politic, economic, social; ar merita parcă o atenție deosebită acțiunile și măsurile unor entități ostile, amplificate de progresul tehnologic și existența a multiple rețele sociale cu grave limitări în materie de limitări și control. În aceste circumstanțe, fondul legitimității, ca și componentă a ordinii statale sau internaționale, este mult mai susceptibil în a suferi mutații rapide și profunde, ceea ce ar îngreuna considerabil exercitarea superpoliticii. Tehnologia complică extrem ecuația legitimității.

Maior dovedește un entuziasm aparte pentru o gândire exhaustivă ce înglobează argumente politice, economice, militare, culturale și sociale pentru a schița acest binom forțe strategice – considerente morale de al cărui (dez)echilibru depinde nu doar ordinea internațională ci și încercarea individului de a o transforma. Folosind preponderent metoda istorică, dar împrumutând și din alte discipline, produce o argumentație, mai apropiată de analiza de politică externă, chiar dacă jonglează adesea cu precepte de ordin realist, idealist sau constructivist. Se îndepărtează voit de zona teoretică, plecând de la convingerea că realitatea internațională nu poate și nu trebuie nici să fie supusă unor dogme rigide, specifice curentelor ”tari” din teoria relațiilor internaționale, și nici să fie descrisă în limbajul tehnic al acestora. Rezultă o abordare comparativă a analizei de politică externă din care se conturează un cadru analitic generalizabil și accesibil unui public mai larg.

În zilele noastre, a vorbi sau a scrie despre criza ordinii internaționale a devenit de un firesc aproape prozaic, ceea ce este deopotrivă îmbucurător și încurajator pentru că denotă un interes legitim pentru o realitate și oferă multiple perspective de cunoaștere a acesteia. Există însă și un revers al medaliei deoarece toate aceste dezbateri, fără a mai calcula impactul celor false sau fake, mult amplificat datorită rețelelor sociale, au potențialul de a produce suprasaturare, confuzie chiar, în ceea ce privește cauzele și natura turbulențelor care afectează ordinea internațională, implicit de a tergiversa, stagna, sau chiar direcționa eronat procesele decizionale care vizează politicile și acțiunile guvernamentale. Mai mult, prin frecvență și ton, riscă să alimenteze o senzație care este oricum din ce în ce mai pregnantă, anume că succesiunea de crize cu care ne confruntăm va culmina cu transformări de o amploare și magnitudine care vor afecta ordinea (geo)politică și societală a lumii chiar până la a o curma tragic. În fond, de la preocupare benefică la temere exacerbată, chiar panică indusă mai mult sau mai puțin voit, nu este o distanță chiar atât de lungă, iar trecerea de la registrul rațional la cel emoțional nu ar face decât să altereze eforturile decidenților politici de a identifica un dram de coerență, consistență sau chiar scop în dinamica schimbărilor locale, regionale sau globale. Din acest punct de vedere, volumul ”Superpolitik” scris de George Cristian Maior aduce calm, luciditate și un suflu nou care împrospătează piața publicistică românească.