Revoluție și răscoală

Încrederea în UE și NATO și variațiile temei (convingerea că trebuie să rămânem în NATO și UE, sau alte formulări ale indicatorilor din această familie) au fost multă vreme printre cei mai neproblematici și plictisitori indicatori din sondajele de opinie.

Practic, încă dinainte de admiterea noastră în cele două structuri organizaționale, am fost unii dintre cei mai entuziasmați europeni de viitorul euroatlantic comun. Tocmai această suită a “intrării” noastre în Europa și în Occidentul mai larg, cum se zicea în anii 90, a asociat în mintea românului pentru o lungă perioadă NATO, UE și SUA. Practic, pentru noi, toate acestea au venit împreună. Dereglarea relativă a busolei politice și volatilitatea opțiunilor politice care au grefat spațiul nostru electoral din ultimul an – an electoral prin excelență – s-au datorat și unui context internațional în care atractivitatea Europei pentru propriii cetățeni este, cel puțin parțial, în criză, iar solidaritatea lumii occidentale, imaginată de noi ca un „Imperiu al Binelui”, este greu încercată de întoarcerea către sine a Americii lui Donald Trump. Suveranismul scoate și el din dulap izolaționisme care, cel puțin în România, au căpătat ușor accente de radicalism interbelic și de național-comunism ceaușist, toate la pachet că, nu-i așa (?)…, opinia publică nu trebuie să fie neapărat coerentă.

Studii sociologice mai vechi explicau că publicul din România are o atitudine duplicitară de multe ori față de bunul public. Mulți sociologi explicau treaba asta prin raportarea la dilema public-privat din comunism, când totul era al nostru, dar nimic nu era al nostru – și pe urmă au venit unii și au făcut averi uriașe din avutul obștesc. Că se putea sau nu altfel, e altă discuție. Dar toate astea au lăsat o amprentă puternică asupra civismului, implicării publice, voluntariatului etc., pe care românii nu le resping ca idee (chiar dimpotrivă, suntem un popor sufletist), dar le privesc cu suspiciune, pentru că mereu există potențialul să fie cineva în spate care profită de naivitatea și buna credință a omului simplu care vrea să facă bine.

Până la urmă, toată criza electorală de azi este o criză a pieței politice, a neîncrederii votanților în oferta politică. Nu suntem încă în punctul în care alegem între rămasul și ieșitul din Europa, nici între mama și tata (UE și SUA, bănuiesc), cum frumos s-a spus. Această din urmă alegere este o metaforă analitică foarte reușită, dar nu conține atât de mult adevăr. Dacă ar fi să o continuăm imaginar, mai degrabă ar fi vorba de mama și tata care nu doar divorțează, ci și fug, iar noi am fi copilul care rămâne singur și nu înțelege ce se întâmplă. Nu așteaptă nimeni să aleagă românii între UE și SUA. Deci vă propun, pe baza datelor pe care INSCOP le-a produs recent, în sondajul Atitudinea populației cu privire la patriotismul economic și vulnerabilitatea regimului democratic, o altă perspectivă.

În mod cert, aproape 90% dintre români spun că trebuie să rămânem în NATO și UE. Sigur, acordul cu ce face UE, de exemplu, a tot variat în ultima vreme, dar fără a intra în zona de criză. Și una este să nu fiu de acord cu unele chestii pe care le fac prietenii mei, alta este să vreau să mă despart de ei, nu? Avem serii întregi de date care arată că românii apreciază teribil libertatea de mișcare – de orice fel – în spațiul UE. Dacă radicalii și extremiștii populiști din tot spațiul UE le-ar explica votanților că mai puțină Europă înseamnă mai puțină libertate de mișcare, sau mai scumpă…, s-ar schimba niște lucruri.

Mai departe, chiar respondenții noștri ne explică: în jur de 40% dintre români cred că apartenența noastră la UE ne limitează prea mult suveranitatea. Nu trebuie să ne punem problema în ce fel. Orice cetățean are dreptul la o opinie, un sondaj nu este un test grilă. Iar acolo unde publicul va indica  elemente concrete de nemulțumire, ele sunt lucruri punctuale (de exemplu, războiul Europei cu mașinile pe benzină, liberalizarea pieței de energie electrică, elemente ce țin de noua corectitudine politică, diferite interdicții, modul de raportare al UE la trecuta pandemie etc.). Multe dintre aceste lucruri, sunt, sincer vorbind, prost prezentate inclusiv de autoritățile europene sau naționale, altele au devenit obiect de fake-news, iar altele, într-adevăr, țin mai degrabă de incapacitatea autorităților naționale de a gestiona situația – de pildă, faptul că piața energiei electrice din România este o literalmente o nebunie nu e doar vina UE. Alții din UE o duc mai bine, deci se poate. Apoi, există narativul că „ei ne exploatează”. Parțial adevărat, de acord. Dar ei te exploatau și pe vremea lui Ceaușescu, dacă aveau nevoie de ceva de la tine, iar tu nici nu știai, nici nu primeai nimic în schimb. Iar acolo unde nu reușiseră să te transforme în piață de desfacere (alt narativ popular în ultimii 30 de ani – „ne-au dezindustrializat ca să ne transforme în piață de desfacere”), rezultatul vizibil a fost o regulată penurie de produse, inclusiv cele esențiale. Până la urmă, cine vrea să trăiască exact ca pe vremea lui Ceaușescu poate să își cumpere Dacia 1310, să țină lumina deschisă maxim 4 ore pe zi, să își pună limită la consumul de gaz, să închidă caloriferul, să dea drumul la tv maxim două ore pe zi seara și la apa caldă doar sâmbătă și duminică. Fără restaurante, cafenele, fast-food, fără cel puțin jumătate din coșul săptămânal (sau mai des) de cumpărături de la hypermarket, fără carne zilnic, fără fructe exotice, internet, haine și pantofi fistichii, fără gama largă de cosmetice și produse de igienă de azi. Și fără cluburi și vacanțe în străinătate. Și vom vedea că ne rămân o grămadă de bani.

Pe de altă parte, conform sondajului nostru, doar 5% dintre români vor să iasă din Uniunea Europeană. 80% vor doar să se negocieze condiții mai bune. Aceste cifre ne arată că, într-un fel, publicul a fost amăgit: în toată Europa, radicalii, suveraniștii, populiștii, extremiștii sunt mișcări eurosceptice, nu doar reformatoare, chiar dacă nu spun tot timpul acest lucru. Ar fi corect să se știe că o asemenea opțiune politică înseamnă pe viitor și apăsarea pedalei eurosceptice.

50% dintre români spun că la noi sunt mai puține investiții străine decât în alte țări UE. Doar 18% cred că sunt mai multe. Acest indicator este deosebit de revelator: deci condițiile mai bune dorite de români în raport cu UE nu țin de izolaționism, ci vrem mai multe investiții. O întrebare ulterioară ne arată că 70% dintre respondenți vor să crească investițiile străine, nu să scadă. Deci nu vrem să renunțăm la lanțurile globalizării, bag de seamă. Ba și despre exploatatori avem o părere bună – cam 71% zicem că sunt în regulă companiile multinaționale care investesc în România. La fel despre cele care vin strict din spațiul UE în România, ba chiar un pic mai bine (73-74%).

Dar, surpriză, 46-47% dintre români spun că guvernul ar trebui să asigure reguli preferențiale pentru companiile românești, doar 50% (raportat la cei 70% care agreează investițiile străine) credem că guvernul nostru trebuie să promoveze aceleași reguli pentru companiile locale și pentru cele străine. Ce să fie asta? Globalizare românească sau suveranism românesc?

Faptul că anti-sistemul este chiar anti- și nu o opțiune alternativă este bine reliefat de alt indicator: surprinzător, românii, veșnic nemulțumiți de stat, vor în majoritatea lor să existe mai multe companii de stat pe piață. Explicația e simplă. După dezastrul liberalizării pieței de energie, lumea e absolut îngrozită că s-ar putea scăpa controlul asupra sănătății publice, educației sau altor servicii esențiale. Un alt ingredient al nemulțumirilor care domină spațiul public și politic actual, dinspre cetățeni spre clasa politică, este unul care nu are o legătură directă nici cu bunăstarea, nici cu inițiativele venite de la vârful UE. Dreptatea. Da, ingredientul secret și ne-extremist al oricărei mișcări populiste și anti-sistem este exploatarea supărării publice privind gradul de dreptate, socială și juridică, existent într-o societate anume. Pe scurt, doar 30% dintre concetățenii noștri cred că la noi legea este aplicată în mod egal pentru toți. 68-69% cred că nu este cazul de așa ceva. Cam atât despre credința într-o lume dreaptă. Până la urmă, de aici începe tot, inclusiv încrederea că instituțiile își fac datoria, încrederea că democrația funcționează, fundamentul comportamentelor prosociale etc. Și, dacă instituțiile sunt imprevizibile, s-o fi gândit și cetățeanul-votant să fie și el imprevizibil.

Dar, dincolo de asta, datele ne arată clar că, deocamdată, direcția pro-occidentală și atașamentul față de spațiul UE al românilor nu sunt compromise. Și nu, nu ne confruntăm cu o revoluție, cum vor unii să lase impresia, dar da, ne confruntăm, ca de atâtea ori în istorie, cu o mică răscoală. Sau cum spunea un coleg mai înțelept, nu trebuie schimbată direcția, trebuie schimbat șoferul, poate chiar și câte ceva pe la mașină. Doar să nu punem un șofer care, din diferite motive, ia el de unul singur decizia să schimbe direcția. Sau unul care strică de tot mașina…