OPINIE: Cele două Diane …
Darie Cristea este prodecan al Facultății de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității București și director de cercetare al INSCOP Research.
Sigur, este titlul unei cărți a lui Alexandre Dumas și chiar titlul unei telenovele sud-americane, dacă îmi aduc aminte bine. Dar nu despre asta este vorba, ci despre mult discutata și recenta eliminare a Dianei Șoșocă din cursa pentru alegerile prezidențiale de anul acesta, de la noi.
S-a discutat mult dacă decizia CCR a fost oportună, dacă a fost corectă etc. Faptul că Diana Șoșoacă și-a asumat poziții publice nu tocmai obișnuite într-un cadru democratic știm. Întrebarea de pe buzele tuturor a fost dacă sunt suficiente lucrurile pe care le-a spus/făcut pentru a i se interzice dreptul de a fi ales, iar întrebarea mai subtilă a fost de ce organele de anchetă, justiția etc. nu par a face nimic, în general, atunci când vorbim, în cazul liderilor politici, despre suspiciuni precum cele invocate ca bază pentru această interdicție. Altfel spus, nu era mai de înțeles, dacă respectivele manifestări pot conduce la invalidarea candidaturii, ca la celălalt capăt al lor să existe un probatoriu juridic? Redau doar ce s-a spus, nu transform articolul nici în birou de procuratură, nici în tribunal. Mă interesează o discuție de fond, nu cazul particular.
Pe scurt, pozițiile publice ale comentatorilor au fost de două tipuri, dacă ne uităm la justificarea oferită: unii au argumentat că intervenția Curții a fost oportună, pentru că nimeni nu făcuse nimic pentru a sancționa candidata; alții au argumentat, cei mai mulți precizând că nu sunt fanii candidatei, că acuzațiile Curții sunt atât de grave încât, dacă lucrurile stau așa, trebuia să vedem organele judiciare puse în mișcare, nu să bazăm eliminarea din cursa electorală a unui candidat pe judecăți de valoare, respectiv pe “se știe că”, “este de notorietate că”, “pozițiile sale publice ne arată”, “am văzut cu toții”.
Trebuie să recunoaștem că ambele versiuni au parțial dreptate, iar problema nu este doar la noi în țară, ci cam în întreaga Uniune Europeană. În sine, povestea cu necorespunderea cu sistemul nostru de valori este destul de fistichie și nu tocmai democratică – e ca în filmele polițiste americane, când avocatul personajului rău somează autoritățile: domnilor, formulați o acuzație împotriva clientului meu, sau plecăm acasă?
Spuneam că problema este general răspândită deja în spațiul politic al UE, poate chiar în forme mai grave decât, deocamdată, la noi. Valul de mișcări antisistem, populiste, suveraniste, val care a tot crescut în ultimii 10 ani, nu reprezintă doar un reviriment al euroscepticismului deja istoric, ci în multe cazuri ascunde, evident, formațiuni radicale sau extremiste care s-ar devoala dacă ar reuși, deocamdată prin absurd, să pună cumva mâna pe puterea politică. Uniunea Europeană este atentă a derapajele de la democrație, atentă la extremism și radicalizare, la conduite și discursuri discriminatorii, la antisemitism și în același timp trebuie să fie atentă la libertatea de exprimare, la opțiunile valorice greu de împăcat ale diferitelor segmente sociale, definite după decupaje de toate tipurile. Legislație anti-extremism există în toate statele europene. Ce ne arată lucrurile care se întâmplă pe scena politică în ultima vreme este ceva simplu: această legislație este ancorată într-o perspectivă istoristă, de parcă totalitarismele sau extremismele care ar putea veni sunt obligatorii cele care au mai fost, ba, dacă se poate, vor veni folosind și aceleași semne, simboluri, denumiri, doctrine, ca să le putem noi recunoaște, amenda și eventual scoate în afara legii. Și dacă nu sunt atât de fraieri, ce facem? Desigur, nu putem presupune de câte ori vedem un lider nou, vocal și nonconformist că va deveni o amenințare legală la adresa democrației sau un potențial dictator. Ar fi abuziv. Dar cert este că sistemul de indicatori prin care recunoaștem radicalizarea și extremismul trebuie reformat și nu doar ca problemă de filosofie politică, dar și ca problemă cu consecințe juridice.
Luați cele de mai sus ca o extindere a discuției inițiale – poate un cadru legal mai clar ne-ar feri de astfel de situații și ar arăta și publicului ce este normal și ce nu.
Dacă dezbaterea publică în jurul cazului Dianei Șoșoacă este plină de controverse, ce spun oamenii obișnuiți? Un sondaj INSCOP, cu date culese între 11-18 octombrie arată că 40% dintre români au o părere bună sau foarte bună despre invalidarea candidaturii Dianei Șoșoacă, 51% o părere proastă și foarte proastă despre respectiva decizie. Cert, oamenii care cred că Diana Șoșoacă trebuia lăsată să participe la alegeri sunt de vreo 5-6 ori mai mulți decât cei care ar fi votat cu ea în turul I. Deci este o problemă de perspectivă, nu de simpatie electorală.
Conform datelor noastre, votanții PSD și ai lui Marcel Ciolacu la turul I sunt mai încântați decât ceilalți de decizia CCR în cazul Șoșoacă. Oamenii de peste 60 de ani, cei din mediul urban și cei mai educați ar avea o tendință de a fi mai de acord cu invalidarea candidaturii despre care discutăm decât ceilalți (deși te-ai fi așteptat, poate, să fie mai circumspecți cu interdicțiile în plin proces electoral), dar diferențele sunt mai neconcludente decât la segmentarea după variabila vot.
Cei mai nemulțumiți de decizia CCR sunt votanții de tur I ai lui Simion și Lasconi (bănuim că din rațiuni diferite) și mai degrabă cei cu nivel de educație mai scăzut, tinerii și cei din mediul rural.
Să ne confruntăm oare cu două Diane, văzute prin perspectiva a două culturi politice diferite? Nu. Este greu de crezut că a fi de acord cu invalidarea candidaturii în cauză împarte publicul în două segmente omogene în interior. Desigur, separarea apelor după variabila vot este interesantă, dar faptul că votanții lui George Simion și ai Elenei Lasconi se regăsesc cu aceeași intensitate în aceeași tabără ne arată că în interiorul fiecărei poziționări găsim seturi de motive diferite.
Cel mai probabil nu vorbim despre două Diane, nici despre două culturi politice, ci despre percepții care se structurează în absența unui mesaj clar al societății noastre. Un sociolog deja clasic spunea că societatea setează scopurile și mijloacele legitime ale oamenilor. Dezbaterea din jurul acestui episod de la alegerile noastre prezidențiale ne arată că noi, ca societate, nu am reușit să definim ce este și ce nu este un extremismul și ce trebuie făcut în cazul în care îl întâlnim la un asemenea nivel. Și cum îl deosebim de manifestările personajelor deranjant de neconvenționale și atât?
